Am trăit foarte mult timp împreună cu bunicii mei atât cei materni cât şi cei paterni. Ambii erau de gen vechi, politicoşi şi ţineau la formalism.

Întotdeauna când ieşeau afară şi se întâlneau cu un cunoscut se efectua un ritual pierdut: fiecare îşi ducea mâna la pălărie, o ridica un pic şi spunea: „Cu respect!”. Dacă nu se purta pălărie doar se înclina un pic capul pentru a da acea „bineţe”.

Când intra cineva şi tu erai în uşă te ofereai să îi ţii uşa, mai ales doamnelor.

Sunt surprins când văd cum reacţionează în zilele actuale cei cărora le deschizi o uşă. Dacă e un bărbat e surprins dar spune de obicei „Mulţumesc!” şi apoi îşi vede de treaba lui. Dacă e femeie ….e mai complicat.

În principal sunt mai multe tipuri de reacţii…dar două sunt cele care m-au uimit pe mine: fie îmi zâmbesc dulce fie crispat.

Intrigat de acest lucru am încercat să desluşesc acest mister: am încercat să aflu mai multe despre cele în cauză, am analizat situaţia şi chiar am vorbit cu prietenii mei psihologi.

Ce am aflat, pe scurt, ca să nu o lungesc prea mult, este că aceste acte de cavalerism sau formalism au ajuns astăzi atât de rare încât sunt păstrate pentru momentele de curtare – deci reacţia obţinută este rezultatul unei ecuaţii care implică atractivitatea şi disponibilitatea.

Mergând la un nivel mai profund am înţeles că în zilele noastre aceste gesturi au ajuns extrem de rare. Ele nu ar trebui să şocheze – ar trebui să fie o constantă în majoritatea cuplurilor și de ce nu a oamenilor în general.

Reacţia exagerată e un indicator al acestei lipse de cavalerism, bunătate şi compasiune.

Ultimul percept din Gokai fiind ”Fii bun cu ceilalți” întrebarea pe care mi-o pun este dacă deși intenția mea este bună dar pot produce discomfort în celălalt mai este acțiunea mea una bună?